Să ne îmbogăţim din trufe!? Trufe: mit şi realitate

În ultima vreme am senzaţia că redescopăr „febra de aur”. De la o vreme încoace nu trece nici o zi fără să mă sune cineva care ar vrea să se apuce de culesul sau de cultivatul trufelor. După aceste discuţii zilnice nu e greu să vezi cum se conturează imaginea uneori absurdă a discrepanţelor dintre ambiţia de a se îmbogăţi din trufe şi dificultatea realizării practice a acestui proiect.

Trufele valorează cât aurul!

Cu această preconcepţie începe, de fapt, totul. Se crede în genere că dacă preţul trufelor echivalează – în mare – cu preţul aurului, atunci pădurea este o resursă de aur, trebuie doar să o exploatezi. Adică să te apleci pentru a aduna de pe jos „aurul” semănat. Să vedem cât adevăr există în această filozofie extrem de ambiţioasă.

În 2003 Europa a fost caracterizată de o lipsă semnificativă de precipitaţii, prin urmare şi cantitatea de trufe culese a fost mai redusă, iar preţurile au atins culmi astrologice. Un kilogram de Tuber magnatum consumat la un restaurant german putea ajunge pîna la suma de 4.000 de euro, adică aproximativ 16.000 de lei. Un kg de aur costa pe atunci cam 28.000 de euro, cam de două ori mai mult decât un kg de magnatum.
Proporţiile sînt, într-adevăr, relevante. Cu toate acestea, culegătorii cîştigau mult mai puţin de atît, preţul de achiziţie de la culegători nu depăşea nici în cel mai bun caz 1500-2000 de euro. (Singurul dezavantaj era că, deşi preţurile manifestau o continuă creştere, nu prea se găseau trufe.) De altfel, în România și în Ungaria această specie (Tuber magnatum) se găseşte rar şi numai într-o perioadă scurtă de una sau două luni.

Dar care sînt speciile frecvente la noi? La ora actuală mai ales trufa de vară şi trufa porcească apar cel mai des, amîndouă pot fi vândute/achiziţionate la un preţ medie între 80-120 euro/kg. Cu toate că, în acelaşi timp, aurul costă de două sute de ori mai mult, nici această sumă nu e de neglijat.

Să câştigăm bani făcând excursii!

Îmi ajung şi cele cîteva sute pe kilogram – spune optimistul şi o porneşte spre pădure. Între timp cumpără un câine dresat special ( 2500 de euro) sau dresează el însuşi unul. În cel de-al doilea caz e nevoie de mult timp, pricepere, de trufă şi de un câine binevoitor. Dacă animalul nu mai are chef sau a obosit, întoarceţi-vă la meniul „Start”! Cu timpul, însă, va trebui să vă resemnaţi că nici un câine nu vă va comunica numele/specia trufei, chiar dacă o găseşte în chip fericit.
Identificarea este un efort pe care trebuie să o depuneţi dumneavoastră! Un curs special sau câteva cărţi de specialitatea vă pot ajuta cu siguranţă, aşa că, promovând această probă, puteţi merge, într-un final, acolo unde aţi vrut: în pădure.
La început, după o plimbare de o zi, veţi găsi cam 100-200 de grame de trufă, şi ea mîncată de viermi.

Dar alţii au cules peste un kilogram şi chiar în această pădure – vă veţi plânge.

Întrebarea este, deci, unde se află trufa? În România aproape peste tot, ceea ce înseamnă că dacă intraţi cu câinele dumneavoastră într-o pădure, veţi găsi cu siguranţă câte ceva. Acest „ceva” poate consta în două kg de trufă frumoasă, dar poate însemna şi câteva sute de grame dintr-o specie degradată, mâncată de viermi sau pur şi simplu necomestibilă, ca Tuber rufum.

Deci, dacă un culegător vă spune că în zona Vrancei trufele cresc extrem de bine, cu siguranţă că el are dreptate, număi că informaţia furnizată este întru-totul inutilizabilă. În loc să comunice astfel de generalităţi, el ar trebui să vă spună în care dintre văi sau lîngă care copac căzut găsiţi acel teren de 20 de m pătraţi unde merită să căutaţi. Deoarece se găsesc puţini „generoşi” care să vă dea aceste informaţii exacte, căutarea locurilor dorite poate dura luni sau chiar ani întregi. În schimb, dacă aţi găsit un astfel de loc, puteţi să vă reîntoarceţi oricând acolo – fireşte numai pînă cînd locul nu e descoperit şi de un alt culegător sau de un mistreţ.

Culegătorul profesionist

Atunci când cunoaşteţi mai multe locuri sigure, se deschide calea către profesionalizare, întrucât puteţi aduna cantităţi suficiente vânzărilor ocazionale. Probabil, locurile nu vor fi apropiate unul de celălalt, aşa că romantismul plimbărilor silvice va fi substituit de lungile drumuri făcute cu maşina. Profesioniştii circulă regulat prin diferitele regiuni ale ţării şi nu se sfiesc să doarmă în maşină nopţi întregi.

Merită să amintim şi rolul condiţiilor meteorologice. Adevăratele sezoane pentru culegerea trufelor sînt toamna şi iarna, deci culegătorul trebuie să reziste la ploi şi la ger. Vara e bine ca el să se trezească în zori pentru că în jurul amiezii mirosul câinilor nu mai e acelaşi ca dimineaţa devreme. Vara, adunarea trufelor se soldează cu succes dacă o începeţi pe la trei noaptea – de regulă în cealaltă parte a ţării.

Dacă, într-un final, sînteţi în posesia trufelor, grăbiţi-vă să le vindeţi cât mai repede posibil. Câteva kilograme de trufe de calitate superioară se pot transforma doar după o săptămână într-o marfă slabă de clasa a doua, iar în două săptămâni va putea fi aruncată la gunoi. Este deja o regulă ca atunci când recolta e bună, trufele să se vândă greu, iar atunci cînd preţurile sînt bune, n-ai ce vinde.

Vreau să mă fac un mic grădinar...

Dacă marfa e aşa de căutată, atunci mă apuc şi eu de cultivat! Am câţiva castani prin grădină şi o pădure retrocedată, voi pune trufe să crească, şi lumea va fi a mea!

Există mai multe plantaţii de trufe în lume. În afara continentului european, vestite sînt cele din Oregon, respectiv Tasmania, în Europa plantaţii găsim în Spania şi Franţa. Ele descriu o istorie de mari succese, pentru că despre eşecuri se ştiu mai puţine.
Vedem, însă, că deşi o fixaseră drept finalitate economică, reuşitele obţinute pe plantaţiile amintite n-au dus la o inflaţie a preţurilor şi n-au marginalizat nici diferitele reţele de culegători. Şi asta pentru că şi plantaţiile creează probleme specifice.

Care este deosebirea dintre o plantaţie şi o pădure în care se găsesc trufe? Pe rădăciniile copaciilor trăiesc o sumedenie de specii de ciuperci. Unele dintre ele sunt parazite, ca şi trufa aflat într-o relaţie de schimburi reciproce profitabile pentru amândouă plantele. Un copac stabileşte în general mai multe mii de relaţii cu diferite ciuperci, între acestea trufa reprezintă numai o singură specie. Aspectul care diferenţiază plantaţia de mediul natural de creştere al trufei se leagă tocmai de această relaţie dintre copac şi trufă. În plantaţii, copacul stabileşte relaţii – practic – doar cu o singură ciupercă: aceasta este trufa.
O cultură de ciuperci statornicită poate fi anihilată foarte greu, din această cauză se începe, de obicei, printr-o plantaţie nouă. Solul este curăţat de orice alte ciuperci care mai trăiau în ea, trăsăturile solului sînt modificate cu ajutorul substanţelor chimice. Clima este şi ea influenţată după posibilităţi, de exemplu prin irigaţii. Scopul este de-a crea un mediu care să favorizeze creşterea trufelor, şi – în acelaşi timp – să defavorizeze dezvoltarea altor specii de ciuperci. Proiectul este îngreunat şi de faptul că, în ciuda cercetării mediului natural în care cresc trufele, nu s-a ajuns la o definire exhaustivă a tuturor factorilor care influenţează recolta. Aşa cum stau lucrurile astăzi, plantaţiile seamănă puţin cu loteria: acolo unde se creează mediul favorabil creşterii plantaţia e extrem de profitabilă, iar unde încercarea eşuează, pariul e pierdut.

Practic, o plantaţie înseamnă plantarea unei întregi păduri şi lucrarea solului acesteia, cu tot ceea ce atrage după sine o astfel de investiţie (sistem de irigaţii, etc.). Rezultatele se fac vizibile abia peste aproximativ zece ani.
Dacă plantaţia reuşeşte, e bine ca ea să fie bine păzită cel puţin timp de zece ani, cât durează perioada ei activă, cu recoltă anuală. După zece ani, totul trebuie luat de la capăt.
În concluzie, plantaţiile de trufă sunt o investiţie care pot aduce profit numai pe termen lung, dar garanţii nu prea există. Nu e de mirare că în finanţarea lor se apelează mai ales la proiecte de finanţare, fără să se investească foarte mulţi bani privaţi.

Rezumând cele spuse mai sus:

- ideea că trufele aduc un profit mai mare decât afacerile de aceaşi amploare din punctul de vedere al sumelor investite, al pregătirii profesionale, etc., mi se pare fundamental greşită.

- ideea că recoltarea trufelor necesită o dotare sumară (un câine şi cele două picioare ale culegătorului) este iarăşi greşită.

Toate aceste amendamente aduse nu vor să descurajeze pe nimeni, căci:

- trufele pot reprezenta, într-adevăr o sursă de îmbogăţire, aşa cum o demonstrează foarte multe exemple în acest sens.

- există foarte multe persoane cu o pregătire profesională indubitabilă, ei nu se dau la o parte, ci depăşesc toate obstacolele pur şi simplu pentru a putea mânca trufe.

Aceste rânduri se adresează mai ales:

- celor care cuprinşi de „febra de aur” sau mânaţi de deziluzii succesive, vor să-şi investească ultimii bani în afecerea cu trufe

- şi celor care au fost tentaţi să pornească un astfel de proiect, şi totuşi au renunţat. Poate că după această succintă prezentare a problematicii se vor simţi mai puţin frustraţi şi nu vor mai crede în continuare că au ratat unica şansă a vieţii lor.

Scris de: Klebercz Dezső și Fekete A. Oszkár
Tradus de: Dénes Jónás